Povestea Femeii-Care-Naste-Toate-Animalele

Femeile alea doua se imbatau cu cafea. Stiau bine sa-i scoata de acolo, dintre fuioarele aromelor, dulceata si amarul care legau simturile unul intr-altul. Placerea gustului deschidea alte si alte placeri, curse usor, picur cu picur, pana in calcaie si mai jos, mai departe, mergand in radacini, in pamant, acolo unde se intalnesc pana la urma povestile nisipurilor, marilor si muntilor, cu flori si pomi si arbori de cafea din toata lumea.
Undeva inauntru plusatiile placerii faceau loc ametelii de bine.
Fara fum, fara foc, doar cu aroma cafelei poti face multe. Sau cu o frunza. Sau cu un cantec.
Femeile alea doua insa alesesera sa se imbete cu cafea.
Una din ele se pregatea sa-si lepede o piele. Ca sarpele care iese din teaca, se-nnoieste si lasa in urma vechile cicatrici luate pe pantece in tarasul de pana atunci.
Femeia aceea marunta cauta in fundul cestii povestea in care sa paseasca. Cealalta privea si asculta. Asculta asa cum se face ascultarea: cu tot.
In ceasca erau mai multe istorii. Plecari, intoarceri, legari si rupturi. De ales... Doar una din ele, doar una, acum.
- Una sa fie. Asta.
- Ce este?
- Povestea stergerii. A lui "fara rost". A lui "esti degeaba". Ori mai bine: "nu esti."
- Cum a venit?
- Cu desiratul facutului. N-am stiut, n-am putut, nu mi-a mers. Aia nu, aia nu...
Care da in des-fiintare. La ce bun? Ce sunt in lume? O frunza, o frunza sa fi fost si tot... Luce verde, se leagana, hraneste... poate e hrana pentru o omida. Dar eu? Nici macar verde n-am fost...
- Fara rost, zici. Asta sa fie. Haide.
Femeia cea mare o asternu pe cea mica in stratul de iarba. Acolo, sub cer, vantul, lumina si iarba, pamantul si piatra sunt tovarasi de drum. Si prieteni.
Si calatoria incepe. Incet, femeia cea mica se lasa sa intre in povestea lui "fara rost". Incet, cu grija, caci cioburile atator neprimiri si nedari sunt acolo, taie picioarele goale ale calatorului pornit in cautarea lui insusi. Dar suflarea risipeste si cioburi si rani si trece si prin piatra si peste ape. Usor, femeia isi vede faptura schimbandu-si pe "cum este ea".
Incet, cea "fara rost" intra in apele lacului de munte. Se scufunda acolo, sa spele tot ce a fost si n-a fost, sa-si gaseasca noua poveste, sa se curete de toate umbrele.
Apa se inchide peste capul ei, se face limpede, ca si cum intr-adevar femeia cea mica nici nu ar fi fost.
Doar ca acolo... Acolo, dedesubt, sub ape, micuta faptura se sufoca. Nu din astuparea narilor, ci de clocotul dinauntru. Se rasuceste in ea, se ridica prin pantec, prin piept, o putere care o trage in sus. Se mareste deodata, se lungeste, se-ntinde... Din apele lacului se sparge in sus o faptura noua cu plete negre si lungi.
Femeia tasneste din ape cu capul pe spate, cu ochii la cer. Striga puternic de zguduie muntele. Ridica un brat si cu lama cutitului de argint taie adanc in piept. Sa iasa clocotul urias dinauntru. Despicatura se mareste, se taie si pantecele. In picioare, cu fata in sus, femeia deschide marginile taieturii ca pe o haina. Si din ea incep sa iasa in lume: un cal, o pantera, o pasare cu pene curcubii, un iepure, un cocor. Si un sarpe, da, si un sarpe. Si inca, si inca... Din ea ies o multime de animale. Trec repede peste apa si se risipesc care-ncotro, in padure, umpland-o de viata. Si se tot revarsa, iara si iara, alte fapturi...
Intr-un tarziu, femeia micuta, culcata in iarba, se-ntoarce din poveste. Ochii se deschid incet si soarele din cer recunoaste soarele dintre gene.
- E multa lumina azi...
- Foarte multa. Vezi? Cum vezi acum?
- Vad mai bine. Mult mai bine, mai clar.
- Ai gasit rostul?
- Gasit. Sunt plina. Sunt plina si oricat ar iesi, tot sunt. Sunt Femeia-Care-Naste-Toate-Animalele. Cu tot ce inseamna ele. In limba povestilor, limba inimii...
- Si acum?
- Si acum... O sa le vars in lume. Fiecare, cu puterea sa. Vor fi povesti de putere. Si cine stie ce va ma fi...
- Va mai fi. Odata traita revarsarea, vei avea multe paduri de umplut. Lumea inca e setoasa de povesti. Mai cu seama de astea, de putere. Vezi tu, fiecare isi are atatea piei de lasat, atatea innoiri de facut... Oamenii vor, umbla, cauta, scurma...Drumul le este deschis si il vad cand intra in poveste. Sa faca vazut drumul, asta e rostul povestitorilor.
Asta e rostul tau.

Aburii noi ai altei cafele adusera iara pe cele doua langa masuta de brad. Peste camp, rispitele fuioare ale aromei purtau cu ele, imbogatite, aroma placerii celor ce gustau...
.
Femeia asta sunt eu. Povestea, ca si toate povestile poposite aici, e adevarata. Am facut calatoria si am gasit rostul.
Asa cum am promis atunci celei ce ma insotise in drumul prin umbra, am scris-o. Am scris Povestea Femeii-Care-Naste-Toate-Animalele.
.

Norul si duna de nisip

.
Din nou, Paulo Coelho: "Norul si duna de nisip"
("The Cloud and the Sand Dune" din volumul "Like the flowing river")

"Dupa cum stie toata lumea, viata unui nor este foarte ocupata si foarte scurta", scrie Bruno Ferrero. Si iata aici o poveste care se leaga foarte bine de asta.

Un tanar nor se nascuse in toiul unei mari furtuni peste Mediterana. Nici n-a avut timp sa creasca insa acolo, ca un vant puternic a impins toti norii inspre Africa.
De indata ce norii au atins continentul, vremea s-a schimbat. Un soare stralucitor scanteia pe cer si, intinse sub nori, se rasfatau dunele aurii ale Saharei. Cum in desert nu ploua aproape niciodata, vantul a continuat sa impinga norii catre padurile din sud.
Intre timp, asa cum se intampla si cu tinerii oameni, tanarul nor a hotarat sa-si paraseasca parintii si vechii prieteni ca sa descopere lumea.
"Ce faci?" a strigat vantul. "Desertul e la fel peste tot. Intoarce-te langa ceilalti nori si o sa megem toti in Africa Centrala unde sunt uimitori munti si arbori!"
Dar tanarul nor, un rebel innnascut, a refuzat sa-l asculte si incet a lunecat pana a gasit o briza blanda si generoasa care i-a permis sa ajunga peste dunele aurii de nisip.
Dupa multa fataiala incolo si incoace a observat ca una din dunele de nisip ii zambea.
El a vazut ca duna era si ea tanara, nou formata de vantul care tocmai trecuse pe acolo. Si el s-a indragostit atunci si acolo de parul ei cel auriu.
"Buna dimineata", zise el. "Cum e viata acolo jos?"
"Am tovarasia celorlaltor dune, a soarelui si a vantului si a caravanelor care trec uneori pe aici. Uneori e chiar fierbinte, dar e totusi suportabil. Cum e viata acolo sus?"
"Avem si aici soare si vant dar lucrul bun e ca eu pot calatori pe cer si pot vedea multe lucruri."
"Pentru mine", zise duna, "viata e scurta. Cand vantul se va intoarce dinspre paduri, voi disparea."
"Si asta te intristeaza?"
"Ma face sa simt ca nu am un rost in viata."
"Si eu simt la fel. De indata ce alt vant va veni voi merge spre sud si ma voi transforma in ploaie; dar asta e destinul meu."
Duna a ezitat un moment, apoi a spus:
"Stii tu oare ca noi in desert numim ploaia paradis?"
"Nu aveam idee ca as putea fi vreodata asa de important", zise mandru norul.
"Am auzit alte dune batrane povestind despre ploaie. Ele spun ca dupa ploaie suntem acoperite cu iarba si flori. Dar eu nu voi trai niciodata asta pentru ca in desert ploua atat de rar."
A fost de data asta randul norului sa ezite. Apoi a zambit larg si a zis:
"Daca vrei, as putea sa fiu acum ploaie peste tine. Stiu ca abia am ajuns aici, dar te iubesc si as vrea sa stau aici pentru totdeauna."
"Cand te-am zarit prima data pe cer, m-am indragostit si eu de tine', zise duna. "Dar daca iti vei transforma in ploaie frumosul tau par alb, vei muri."
"Dragostea nu moare niciodata, zise norul. "Este transformata, si pe de alta parte, vreau sa-ti arat ce este paradisul."
Si el incepu sa mangaie duna cu mici picuri de ploaie, astfel incat sa stea impreuna cat mai mult, pana cand aparu un curcubeu.
In ziua urmatoare micuta duna era acoperita de flori. Alti nori care treceau spre Africa au crezut ca trebuie sa fie o parte din padurea pe care o cautau si au mai scuturat niste ploaie.
Douazeci de ani mai tarziu duna fusese transformata intr-o oaza care improspata trecatorii cu umbra copacilor sai.
Si astea toate pentru ca intr-o zi un nor s-a indragostit si nu s-a temut sa-si daruiasca viata acestei iubiri.
.

Focul sacru. Primii pasi in transformare - tema practica

.

Prima data cand am intalnit Wilkanina, focul sacru, a fost in Peru. In buricul pamantului, pe lacul Titicaca, in insula Amantani. Acolo a fost primul contact... Foarte arzator...
Ne-am tot imbratisat dupa aia, de nu ne mai opream din dat din aripi...

Dupa asta au urmat alte si alte focuri...

Povestind despre dansatorii focului, mi-am dat seama ca poate unii vor sa stie cum este asta, arderea...
Iata aici cum se poate face acasa - una din variante.

Intai, alegem un moment anume in care ne facem timp pentru noi. Daca e sa fie la luna noua sau luna plina, e si mai bine. Dar... nu importa prea mult cand, conteaza cum...

Prima - prima din toate e intentia. Acea pornire de a limpezi, de a curata, pe de o parte, si de a creste, pe de alta.
Puteti face separat: o intalnire cu focul pentru eliberat si curatat si o alta pentru crescut semintele voastre...
Oricum ar fi, important e cum ...

Cand sunteti gata, luati o lumanare mica intr-o farfurioara - sau daca stati la curte, puteti face chiar un foc.

Se pregatesc hartie si chibrituri.
Se pune totul undeva, in ceea ce ar fi mijlocul unui cerc. Puteti marca cercul cu pietre, daca sunteti in curte. Acasa, in apartament, ar fi mijlocul unui covor sau daca nu, un loc aparte, unul care sa va fie sacru. Nu conteaza prea mult unde lucrati, important e cum...

Se deschide apoi spatiul sacru. Aici aveti o deschidere, facuta "ca la carte".

Daca nu intelegeti engleza, nu-i nimic... Practic, se cheama vanturile de sud, de vest, de nord si de est, Mama Pamant  si Tata Soare, cu Bunica Luna si Verii Stele si Marele Spirit ... Se cheama sa vina la focul sacru, sa ajute arderea ce va urma.

Apoi se aprinde focul. Acesta, focul sacru, va arde ceea ce dorim sa lasam, va creste ceea ce dorim sa crestem...
Aprindeti asadar lumanarica sau focul de lemne.
Priviti-l cateva clipe, sa il simtiti, sa il cunoasteti, sa va cunoasca... Focul vostru launtric se va destepta, se va uni cu flacara sacra.

Apoi stabiliti intentia:
Inati, de a lasa ce vreti sa lasati. Tot ce va impiedica sa va bucurati de viata, de voi insiva, de tot ce este. Toate fricile, durerile, dezamgirile, lipsa, abandonul, orice fel de nu pot, nu-s bun, nu sunt in stare... Si mai ales pe nu sunt iubit si nu merit... Veti sti. Cand veti umbla adanc in suflet, sa scotociti, simpla intentie atinsa puternic si curat, in timp ce stati acolo in genunchi langa foc, va scoate tot ceea ce va fi de scos si de ars.

Acum aveti doua variante: ori scrieti toate pe o hartie, ori fiecare pe cate o hartiuta mica. Cum va e mai potrivit. Nu conteaza cate hartii scrieti, conteaza cum...
Dpa ce terminati de scris - fie o "piedica", o "lipsa", fie toata lista, suflati. Suflarea voastra trece in bucata de hartie ceea ce simtiti. De plida : nu sunt iubit/iubita - simtiti ce simtiti cand ati atins asta si suflati neiubirea in hartie.
Ori, cand faceti lista pe o singura hartie, suflati in lista parcurgand fiecare cuvant sau propozitie si simtind...

Pe urma dati hartia focului Ardeti-o complet, lasand cenusa sa cada in farfurie. Daca faceti foc afara, puneti doar hartia in foc asigurandu-va ca arde de tot.

Faceti asa pana goliti sacul de "defecte", "probleme", 'lipsuri", "dureri"...

Apoi treceti la partea a doua: Ce vrem. Ce vrem sa crestem in noi. Poate bucuria de a implini un vis (sau mai multe), poate o relatie, poate o calatorie, poate darul de a dansa sau de a scrie sau curajul, limpezimea mintii sau forta trupului sau pacea sufletului... Orice face parte din ceea ce vreti si ce v-ar trebui, dupa cum credeti voi, ca sa realizati ceea ce vreti. Aici sunt calitati care se cresc si vise, viziuni, proiecte. Nu o sa cresteti bani, de pilda, ci o sa cresteti prosperitate, bunastare.
La fel ca si in prima parte, suflati in hartie starea. Cum va simtiti plini de curaj? Cum va simtiti alaturi de cel iubit/cea iubita? Vedeti un pic in viitor, vedeti realizarea si simtiti-o.

Oferiti-va timp si rabdare cu voi, sa puneti cat mai mult din stare, apoi suflati. Spiritul va prinde respirul (adica tot spiritul), Universul va sti, va primi...
Apoi ardeti si astea.

Focul va arde si va transforma in implinire ceea ce ati intentionat.Cu cat sunteti mai clari si mai fermi si mai "simtitori", cu atat e mai limpede toata lucrarea asta alchimica...

Cand sunteti gata, multumiti focului. Priviti-l un pic, sa il simtiti, sa va simta. Sa simtiti cum va simte.

Apoi hraniti-va cu puterea focului sacru: plimbati mainile prin flacari - cat mai aproape de ele, adica - cu intetia de a prinde focul in palme, si apoi duceti palmele aproape de corp, magaind foarte apropae de piele, ca si cum ati depune focul

- in pantec - pentru actiunea corecta, potrivita
- in mijlocul pieptului - pentru simtirea corecta, adica iubirea
- in mijlocul fruntii - pentru gandirea clara, viziunea limpede

Cu acestea trei "zone" luminate si imputernicite de foc (trup, suflet, minte) veti realiza ceea ce v-ati propus: sa va eliberati de ceea ce ati lasat, sa va bucurati de roadele creatiei voastre...

Daca ati folosit lumanarica, adunati frumusel cenusa si presarati-o undeva pe pamant. Acesta are rol de a macera si de a rodi.
Daca ati facut foc in curte, ideal e sa-l lasati sa se stinga de la sine. Nu-l doborati cu apa... Focul e viu.
Aveti asta in vedere cand pregatiti lemnele. Veti sti cat timp veti avea de vegheat pana la stingere...

In final, mai multumiti o data focului. Apoi inchideti spatiul sacru, eliberand cele patru vanturi - "Mergi in lumina, mergi in pace!" -, multumind Mamei Pamant si Tatalui Soare, cu Bunica Luna si Verii Stelari, si Marelui Spirit.

Puteti face aceasta lucrare transformatoare de cate ori doriti. Puteti face cresterea puterii in cele trei centre de putere - pantec, inima, cap - in fiecare seara, folosind flacara unei lumanari. Veti observa in timp schimbarile, in ceea ce faceti - actiunea corecta -, in ceea ce simtiti - iubirea din care faceti, - si in ceea ce ganditi - mintea ascutita si viziunea clara.

Si poate ca in timp veti ajunge sa simtiti dragostea focului si placerea de a atinge flacarile... Veti simti viul lui. Poate veti gasi mai des bucurie in viata si putere de a va echilibra la momentul alegerilor sau in fata unor tulburari. Nimic nu este degeaba. Si tot ce conteaza este cum...

Si apoi... adica tot timpul,
Pasiti in Frumusete!
.

Oamenii de Foc

.

.
Azi, despre Oamenii de Foc:

Victor Sanchez - "Toltecii noului mileniu"
.

Vantul se inteteste, fortandu-se sa ne acoperim fetele ca sa nu ne inghete nasul. Dupa un timp, aud vocea lui Manolo, care ma cheama de undeva din afara sacilor de dormit.

"Hei, Vic, vino sa vezi!" Imi scot capul de sub patura si reusesc sa-l vad pe Manolo, care privea uimit in directia tufisurilor.
"La ce te uiti? Vino inapoi!"
"Nu, Vic.Ttrebuie sa vezi asta, n-o sa-ti para rau."
Curiozitatea mea invinge frigul. Ma ridic in picioare si ma duc langa el. Ma uit in directia in care priveste el - spre tabara wirrarika. Vad o luminita printre tufisuri, care incepe sa creasca, pana cand acopera o intreaga scena din fata noastra.
"Extraordinar! Nu se poate! Veniti repede sa vedeti!", le spun celorlalti, care stau culcati.
"Ce se intampla?" intreaba mai multi. Se ridica pe rand in picioare si incep sa exclame de uimire. Nu ne vine sa credem ce vedem in fata ochilor. Viziunea din fata noastra ne prezinta tabara wirrarika, loc care de fapt se afla in afara campului nostru vizual, din cauza distantei dintre noi si a inaltimii arbustilor din zona. Vedem cativa wirrarika asezati in jurul focului, cufundati in energia sa. Insa nu ii vedem asa cum sunt; pentru privirile noastre, acestia sunt alcatuiti din lumina multicolora, ca si cand ar fi o sfera de lumina."ascunsa" sub o palarie si o patura. Sunt compusi din acelasi material ca si Tatewari (focul) si sunt constienti de acest lucru. Dintr-o data par sa observe ca ii vedem, iar doi dintre ei se intorc cu fata spre noi. Ni se face frica imediat, ca si cum am fi primit o palma peste fata. Ochii lor sunt de foc si sunt indreptati spre noi. Reusesc sa ne zambeasca usor, dupa care se intorc sa vegheze focul. Noi ramanem in extaz timp de cateva minute.
Apoi vedem cum flacarile focului incep sa creasca, pana cand se transforma intr-un chip enorm de cerb, cu coarne mari, de foc. Acesta ne priveste fix, scotand flacari pe ochi si pe gura. Ne frecam la ochi, ca si cand am vrea sa ne trezim. Ceea ce vedem e real! Il vedem pe Tamatz Kahullumary, chiar in fata noastra! Toti sase il vedem! Acel chip urias de cerb inflacarat din mijlocul indienilor wirrarika este cea mai vie viziune pe care am vazut-o vreodata si emana o putere si o maretie venite dintr-o alta lume. Pe obraji ne curg lacrimi de fericire. Cu totii ne exprimam uluirea si incantarea, prin expresii ca: "Nu-mi vine sa cred ca exista ceva atat de frumos! Nu se poate asa ceva! Ce minunat! Vezi si tu?" Viziunea se mentine timp de cincisprezece minute.
Mai tarziu, Cerbul de Foc este "absorbit" de flacari si ii avem din nou in prim plan pe luminosii wirrarika. Unii stau in picioare , iar doi dintre ei stau langa foc. Impresia pe care ne-o lasa, ca ar fi compusi din foc, nu este doar vizuala, ci pot simti la nivelul corpului energia uriasa de sub palariile, hainele si paturile care ii acopera.
Avem senzatia ca in orice clipa hainele lor pot lua foc, transformandu-i in sfere de foc.
Persoana aflata in dreapta face ceva ce nu putem discerne. Imediat, totul devine evident. Vorbeste cu focul. Este marakame Antonio care ii vorbeste focului! Focul ii raspunde. Este limpede ca se inteleg unul pe celalalt. Au aceeasi natura. Pe masura ce marakame-ul continua sa comunice cu focul, celelalte siluete se raspandesc si incep sa se miscoreze, ca si cand si-ar luat zborul. Intensitatea interactiunii dintre foc si om devine tot mai puternica. Putem simti iubirea profunda ce i-o poarta focului indienii wirrarika si mai ales marakame Antonio. Doar ca in acea clipa Antonio nu este, pur si simplu, Antonio. El este energie pura. Putem simti si iubirea infinita si inefabila ce o are Bunicul Foc pentru wirrarika. E cert ca aceasta este natiunea lui, poporul lui. Este posibil sa fie singurii oameni treji de pe acest Pamant, iar acum ne lasa sa le spionam lumea, pentru cateva clipe. Constientizez ce raspundere uriasa poarta indienii wirrarika pe umerii lor, sustinand timp de secole si de milenii un efort neinduplecat de a nu uita esentialul, de a tine deschise canalele ce fac legatura cu sursa a tot ceea ce exista.
.