CLICK HERE FOR BLOGGER TEMPLATES AND MYSPACE LAYOUTS »
Allinta Munay Allinta Yachay Allinta Llankay
.

luni, 21 februarie 2011

Povestea Femeii-Care-Naste-Toate-Animalele






Femeile alea doua se imbatau cu cafea. Stiau bine sa-i scoata de acolo, dintre fuioarele aromelor, dulceata si amarul care legau simturile unul intr-altul. Placerea gustului deschidea alte si alte placeri, curse usor, picur cu picur, pana in calcaie si mai jos, mai departe, mergand in radacini, in pamant, acolo unde se intalnesc pana la urma povestile nisipurilor, marilor si muntilor, cu flori si pomi si arbori de cafea din toata lumea.
Undeva inauntru plusatiile placerii faceau loc ametelii de bine.
Fara fum, fara foc, doar cu aroma cafelei poti face multe. Sau cu o frunza. Sau cu un cantec.
Femeile alea doua insa alesesera sa se imbete cu cafea.
Una din ele se pregatea sa-si lepede o piele. Ca sarpele care iese din teaca, se-nnoieste si lasa in urma vechile cicatrici luate pe pantece in tarasul de pana atunci.
Femeia aceea marunta cauta in fundul cestii povestea in care sa paseasca. Cealalta privea si asculta. Asculta asa cum se face ascultarea: cu tot.
In ceasca erau mai multe istorii. Plecari, intoarceri, legari si rupturi. De ales... Doar una din ele, doar una, acum.
- Una sa fie. Asta.
- Ce este?
- Povestea stergerii. A lui "fara rost". A lui "esti degeaba". Ori mai bine: "nu esti."
- Cum a venit?
- Cu desiratul facutului. N-am stiut, n-am putut, nu mi-a mers. Aia nu, aia nu...
Care da in des-fiintare. La ce bun? Ce sunt in lume? O frunza, o frunza sa fi fost si tot... Luce verde, se leagana, hraneste... poate e hrana pentru o omida. Dar eu? Nici macar verde n-am fost...
- Fara rost, zici. Asta sa fie. Haide.
Femeia cea mare o asternu pe cea mica in stratul de iarba. Acolo, sub cer, vantul, lumina si iarba, pamantul si piatra sunt tovarasi de drum. Si prieteni.
Si calatoria incepe. Incet, femeia cea mica se lasa sa intre in povestea lui "fara rost". Incet, cu grija, caci cioburile atator neprimiri si nedari sunt acolo, taie picioarele goale ale calatorului pornit in cautarea lui insusi. Dar suflarea risipeste si cioburi si rani si trece si prin piatra si peste ape. Usor, femeia isi vede faptura schimbandu-si pe "cum este ea".
Incet, cea "fara rost" intra in apele lacului de munte. Se scufunda acolo, sa spele tot ce a fost si n-a fost, sa-si gaseasca noua poveste, sa se curete de toate umbrele.
Apa se inchide peste capul ei, se face limpede, ca si cum intr-adevar femeia cea mica nici nu ar fi fost.
Doar ca acolo... Acolo, dedesubt, sub ape, micuta faptura se sufoca. Nu din astuparea narilor, ci de clocotul dinauntru. Se rasuceste in ea, se ridica prin pantec, prin piept, o putere care o trage in sus. Se mareste deodata, se lungeste, se-ntinde... Din apele lacului se sparge in sus o faptura noua cu plete negre si lungi.
Femeia tasneste din ape cu capul pe spate, cu ochii la cer. Striga puternic de zguduie muntele. Ridica un brat si cu lama cutitului de argint taie adanc in piept. Sa iasa clocotul urias dinauntru. Despicatura se mareste, se taie si pantecele. In picioare, cu fata in sus, femeia deschide marginile taieturii ca pe o haina. Si din ea incep sa iasa in lume: un cal, o pantera, o pasare cu pene curcubii, un iepure, un cocor. Si un sarpe, da, si un sarpe. Si inca, si inca... Din ea ies o multime de animale. Trec repede peste apa si se risipesc care-ncotro, in padure, umpland-o de viata. Si se tot revarsa, iara si iara, alte fapturi...
Intr-un tarziu, femeia micuta, culcata in iarba, se-ntoarce din poveste. Ochii se deschid incet si soarele din cer recunoaste soarele dintre gene.
- E multa lumina azi...
- Foarte multa. Vezi? Cum vezi acum?
- Vad mai bine. Mult mai bine, mai clar.
- Ai gasit rostul?
- Gasit. Sunt plina. Sunt plina si oricat ar iesi, tot sunt. Sunt Femeia-Care-Naste-Toate-Animalele. Cu tot ce inseamna ele. In limba povestilor, limba inimii...
- Si acum?
- Si acum... O sa le vars in lume. Fiecare, cu puterea sa. Vor fi povesti de putere. Si cine stie ce va ma fi...
- Va mai fi. Odata traita revarsarea, vei avea multe paduri de umplut. Lumea inca e setoasa de povesti. Mai cu seama de astea, de putere. Vezi tu, fiecare isi are atatea piei de lasat, atatea innoiri de facut... Oamenii vor, umbla, cauta, scurma...Drumul le este deschis si il vad cand intra in poveste. Sa faca vazut drumul, asta e rostul povestitorilor.
Asta e rostul tau.

Aburii noi ai altei cafele adusera iara pe cele doua langa masuta de brad. Peste camp, rispitele fuioare ale aromei purtau cu ele, imbogatite, aroma placerii celor ce gustau...
.
Femeia asta sunt eu. Povestea, ca si toate povestile poposite aici, e adevarata. Am facut calatoria si am gasit rostul.
Asa cum am promis atunci celei ce ma insotise in drumul prin umbra, am scris-o. Am scris Povestea Femeii-Care-Naste-Toate-Animalele.
.

duminică, 21 noiembrie 2010

Painea si hotul

.

.

Din povestirile lui HENRI GOUGAUD, astazi

Painea si hotul


Era odata un hot care suferea din cauza unui grav defect, cel putin pentru cei asemeni lui. Era mereu atras de ceva, dincolo de prada cea mai apropiata. Cauta altceva. Ce? Nu stia nici el sa spuna. Un miracol, o comoara curata, o adevarata lumina plina de pace. Suferea din cauza asta. Nu stia de unde ii venea acea melancolie si traia cu ea asa cum se traieste cu acele iubiri apasatoare care uneori stanjenesc sufletul.
Intr-o seara, cautand o o prada, el patrunse intr-o casa fara aparare. In mijlocul mesei nu era nimic in afara de o paine rotunda in coaja ei. Si cum a ajuns in dreptul ei, painea l-a intrebat:
- Fratele meu, ce cauti tu de fapt?
- Cine a vorbit? intreba hotul.
- Sunt eu, spuse painea. Nu voiai tu un miracol?
- Speram la unul, dar tu ma uimesti.
- Iti vad limpede sufletul trist. Ai vrea sa descoperi in sfarsit ceva ce nu poate fi distrus, sa stii ce este muzica, sa iubesti asa cum stiu eu iubi.
- Tu iubesti pe cei care te mananca? intreba hotul amar si in bataie de joc.
- Cine nu iubeste nu poate hrani. Vrei puterea mea?
- Sigura ca da, ma intereseaza foarte mult.
- Sa stii ca trebuie sa treci prin drumul care a fost si al meu.
- Povesteste-mi, zise hotul.
- Fie ca urechea inimii sa asculte. Am fost mai intai, intr-o zi de toamna, ingropat in pamantul mortilor. Am putrezit. Am dormit multa vreme. Ceva din mine a germinat. M-am simtit renascand. Atunci mi-a venit o dorinta, un elan, un vis din ceruri. Dar noaptea in care ma zbateam era asa de grea, asa de inghetata! Totul imi spunea" Ce nebunie! Cum ar putea o fiinta atat de plapanda sa strabata aceste tenebre? Avem dovada ca exista zi, undeva, in acest univers?"
De o suta de ori am vrut sa renunt. De o suta de ori m-a invins furia. Cum am facut? Habar n-am. Intr-o dimineata s-a nascut un fir de iarba. Eram eu, traind, uluit. Aerul albastru, soarele, pasarile, libertatea, ce minune! M-am simtit si mai sus, m-am oferit averselor de ploaie. Am cunoscut acea mandrie a fapturii care crede in eternitate. Au venit primele zile de vara, armata de fier a seceratoarelor, inutilitatea rugaciunilor. Am fost legat, batut, zdrobit, facut praf sub roata, inecat, framantat, aruncat in cuptor si in sfarsit scos din acest infern de jaratic de catre calaul meu. Asa si nu altfel am devenit hranitoare. Am aceasta forta incomparabila de a imi darui forta celor vii. O vrei tu, hot de nimic?
- Nu, pastreaz-o, raspunse omul. Prefer de o suta de ori sa raman cu intrebarile mele fara raspuns. Sa iubesti e prea greu. Ziua buna.
.

Daca v-a placut, gasiti si alte povesti cautand cu rabdare "povesti cheie" ("Contes clés"). Henri Gougaud are multe de spus...
.

luni, 18 octombrie 2010

Norul si duna de nisip

.
Din nou, Paulo Coelho: "Norul si duna de nisip"
("The Cloud and the Sand Dune" din volumul "Like the flowing river")

"Dupa cum stie toata lumea, viata unui nor este foarte ocupata si foarte scurta", scrie Bruno Ferrero. Si iata aici o poveste care se leaga foarte bine de asta.

Un tanar nor se nascuse in toiul unei mari furtuni peste Mediterana. Nici n-a avut timp sa creasca insa acolo, ca un vant puternic a impins toti norii inspre Africa.
De indata ce norii au atins continentul, vremea s-a schimbat. Un soare stralucitor scanteia pe cer si, intinse sub nori, se rasfatau dunele aurii ale Saharei. Cum in desert nu ploua aproape niciodata, vantul a continuat sa impinga norii catre padurile din sud.
Intre timp, asa cum se intampla si cu tinerii oameni, tanarul nor a hotarat sa-si paraseasca parintii si vechii prieteni ca sa descopere lumea.
"Ce faci?" a strigat vantul. "Desertul e la fel peste tot. Intoarce-te langa ceilalti nori si o sa megem toti in Africa Centrala unde sunt uimitori munti si arbori!"
Dar tanarul nor, un rebel innnascut, a refuzat sa-l asculte si incet a lunecat pana a gasit o briza blanda si generoasa care i-a permis sa ajunga peste dunele aurii de nisip.
Dupa multa fataiala incolo si incoace a observat ca una din dunele de nisip ii zambea.
El a vazut ca duna era si ea tanara, nou formata de vantul care tocmai trecuse pe acolo. Si el s-a indragostit atunci si acolo de parul ei cel auriu.
"Buna dimineata", zise el. "Cum e viata acolo jos?"
"Am tovarasia celorlaltor dune, a soarelui si a vantului si a caravanelor care trec uneori pe aici. Uneori e chiar fierbinte, dar e totusi suportabil. Cum e viata acolo sus?"
"Avem si aici soare si vant dar lucrul bun e ca eu pot calatori pe cer si pot vedea multe lucruri."
"Pentru mine", zise duna, "viata e scurta. Cand vantul se va intoarce dinspre paduri, voi disparea."
"Si asta te intristeaza?"
"Ma face sa simt ca nu am un rost in viata."
"Si eu simt la fel. De indata ce alt vant va veni voi merge spre sud si ma voi transforma in ploaie; dar asta e destinul meu."
Duna a ezitat un moment, apoi a spus:
"Stii tu oare ca noi in desert numim ploaia paradis?"
"Nu aveam idee ca as putea fi vreodata asa de important", zise mandru norul.
"Am auzit alte dune batrane povestind despre ploaie. Ele spun ca dupa ploaie suntem acoperite cu iarba si flori. Dar eu nu voi trai niciodata asta pentru ca in desert ploua atat de rar."
A fost de data asta randul norului sa ezite. Apoi a zambit larg si a zis:
"Daca vrei, as putea sa fiu acum ploaie peste tine. Stiu ca abia am ajuns aici, dar te iubesc si as vrea sa stau aici pentru totdeauna."
"Cand te-am zarit prima data pe cer, m-am indragostit si eu de tine', zise duna. "Dar daca iti vei transforma in ploaie frumosul tau par alb, vei muri."
"Dragostea nu moare niciodata, zise norul. "Este transformata, si pe de alta parte, vreau sa-ti arat ce este paradisul."
Si el incepu sa mangaie duna cu mici picuri de ploaie, astfel incat sa stea impreuna cat mai mult, pana cand aparu un curcubeu.
In ziua urmatoare micuta duna era acoperita de flori. Alti nori care treceau spre Africa au crezut ca trebuie sa fie o parte din padurea pe care o cautau si au mai scuturat niste ploaie.
Douazeci de ani mai tarziu duna fusese transformata intr-o oaza care improspata trecatorii cu umbra copacilor sai.
Si astea toate pentru ca intr-o zi un nor s-a indragostit si nu s-a temut sa-si daruiasca viata acestei iubiri.
.

miercuri, 6 octombrie 2010

Poveste din Rai

.
Asez aici o poveste primita in dar.
Din volumul "Like the flowing river" - Ca raul curgator - al lui Paulo Coelho

E povestea unui vizitator din Maroc, aratand cum descriu unele popoare pacatul originar...

"Eva se plimba prin Gradina Raiului, cand a aparut sarpele care a sasait spre ea:
"Mananca marul acesta", zise el.
Eva, care fusese bine instruita de Dumnezeu, a refuzat.
"Mananca marul acesta", insista sarpele. "Trebuie sa te faci si mai frumoasa pentru barbatul tau."
"Nu, nu trebuie", raspunse Eva. "El nu are alta femeie in afara de mine."
Sarpele a ras.
"Sigur ca are."
Si cum Eva nu il credea, el a condus-o pana la o fantana din varful unui deal.
"E acolo, in adancul ala. Adam a ascuns-o acolo."
Eva s-a aplecat si, reflectandu-se in apa fantanii, a vazut chipul frumos al unei femei. Ea a mancat imediat marul pe care i-l intinsese sarpele.

Dupa cum se spune in acelasi trib din Maroc, intoarcerea in Paradis este garantata oricui isi recunoaste reflectarea lui insusi sau ei insasi in apa si nu simte nicio teama.
.

duminică, 19 septembrie 2010

Povestea Femeii Schelet

.
Din 'Femmes qui courent avec les loups'  (Femei care alearga cu lupii)
de Clarissa Pinkola Estès


(Legenda inuita)


"Ea facuse ceva impotriva vointei tatalui sau, ceva de care nimeni nu-si mai amintea. Se stia doar ca tatal ei o tarase pana la faleza si o aruncase in mare. Pestii venisera si-i mancasera carnea, ii devorasera ochii. Si ea zacea pe fundul apei, iar curentii ii clatinau oasele incoace si-ncolo.

Intr-o zi a aparut un pescar. De fapt erau mai multi pescari pe-acolo, dar unul s-a aventurat destul de departe, ignorand ce spuneau ceilalti: sa se tina departe de acele ape, caci erau blestemate.

Si iata ca un carlig al pescarului a agatat osul custii pieptului Femeii Schelet. "Aha - gandi pescarul - asta trebuie sa fie o prada grozava!" Isi imgina deja numarul mare de oameni ce se vor hrani din uriasul peste, cam cat timp va dura asta si ca nu va mai trebui sa revina multa vreme la pescuit . Si in timp ce se chinuia sa traga marele peste, marea prinse sa fiarba, scuturandu-i kayakul ca pe un pai, caci cea ce zacea in adancuri si era acum trasa la suprafata se lupta zdravan sa se elibereze. Cu cat se lupta, cu atat se infasura mai mult in firul unditei. Si reusise numai bine sa se infasoare strans si sa fie trasa in sus.

Pescarul se intoarse sa-si stranga plasa. Nu vazu craniul care aparuse desupra valurilor. Nu vazu nici micile depuneri de corali care scanteiau in orbitele goale, nici crustaceele prinse intre dintii de fildes. Cand se intoarse cu plasa stransa, tot scheletul iesise din ape si ramasese agatat de kayak.

"Aaaaah!" urla barbatul. De frica, inima ii sari din piept, ochii i se infundara in orbite si urechile i se inrosira. Tipa si incepu sa loveasca cu vasla ca un nebun. Nu-si daduse seama ca ea se incurcase in firul unditei. Ea parea ca-l urmareste, ridicata in picioare pe apa. El era din ce in ce mai ingrozit. Facuse tot felul de zigzaguri, dar ea il urma si parea ca rasufla, aruncand nori de vapori de apa deasupra marii, iar bratele ei se intindeau ca si cum ar fi incercat sa-l prind si sa-l traga in adancuri. 
"Aaaaah!" gemu el atingand pamantul. Facu un salt urias afara din barca si o lua la goana, cu undita stransa langa el, cu ata ei tragand scheletul alb si plin de corali al Femeii Schelet, agatat in fire. El urca peste stanci. Ea venea dupa el. El alerga peste tundra inghetata. Ea il urma. El fugi, sarind peste pestii intinsi afara la uscat, sfaramandu-i sub mocasini. Ea il urma. De fapt, ea aduna in trecere putin peste uscat si incepu sa manance, caci nu se mai hranise de multa vreme.  
In sfarsit omul ajunse la iglu, se arunca prin gura acestuia si intra de-a busilea inauntru. Fara suflare, ramase in intuneric, cu inima batand nebuneste. In sfarsit in siguranta, o, da, slava zeilor, Corbule, o da, multumesc Corbule, si tie atotbinefacatoare Sedna, in sfarsit in siguranta...

Si iata ca, la lumina lampii cu ulei de balena, ea era acolo. Era acolo, ingramadita pe podeaua de zapada, un calcai langa umar, un genunchi pe cutia toracia, un picior pe cot. N-a fost in stare sa spuna nici mai tarziu ce l-a impins - poate lumina focului indulcise trasaturile ei, sau poate ca era doar un om singur. Fapt e ca suflarea lui se facu mai atenta si ca incetisor isi intisese mainile aspre si, cu vorbele mamei pentru copilul ei, incepuse sa o descurce din firul unditei.
"Na, na..." Incepu sa descurce firul de pe degetele picioarelor ei, apoi de pe glezne. "Na, na..." Lucra pana tarziu in noapte, pana ajunse sa o inveleasca in blanuri, ca sa-i tina de cald. Si acum oasele Femeii Schelet erau in asezate in ordinea fireasca.
El scotoci in invelisul de piele, isi lua silexul si se folosi de parul lui pentru a face inca putin foc. Ungand cu ulei lemnul pretios al unditei sale, infasurandu-i la loc firul, el o privea. Ea, invelita in blanuri, nu zicea nimic - nu indraznea, de frica sa nu se manie pe ea, sa o arunce pe stanci si sa o faca bucati.

Barbatul incepu sa picoteasca. Luneca sub acoperamantul de piei si incepu curand sa viseze. Poate ca uneori in somnul oamenilor vine cate o lacrima sub pleoape; nu stim din ce vis izvoraste, dar trebuie sa fie un vis trist sau un vis in care se exprima o dorinta. Asa s-a intamplat si cu acel barbat.

Femeia Schelet vazu lacrima stralucind in lumina focului si dintr-o data se simti grozav de insetata. Isi desfasura oasele si aluneca langa omul adormit apoi isi puse gura pe lacrima. Aceasta unica lacrima fu un rau pentru buzele ei insetate. Ea bau iar si iar, pana isi stinse setea ce o arsese atat de multa vreme.

In timp ce statea lungita langa el,  isi lasa mana sa se strecoare in omul adormit si scoase la iveala inima lui, care batea ca o toba. Ea se aseza si lovi usor marginile inimii.
- Bum,bum! Bum, bum!
In timp ce lovea asa, ea incepu sa cante: "Carne, carne, carne!" Si pe masura ce canta, corpul ei se acoperea de carne. Si ea canta pentru par, si canta pentru ochi, si canta pentru maini puternice. Si canta pentru locul ei dintre picioare si pentru sani care sa fie adanci pentru a darui caldura, si pentru tot ce are nevoie o femeie.

Si cand fu gata, ea canta pentru scoaterea vesmintelor de pe barbatul care dormea si apoi se strecura langa el in pat, piele langa piele. Si darui inapoi trupului lui minunata toba, inima. Si asa se desteptara dimineata, incalciti unul si altul in alt fel acum, dupa aceasta noapte.

Cei care uitasera ce-i adusese ei nefericirea, la inceput, povestesc si acum ca ea a plecat cu pescarul si ca au fost hraniti cu daruire de creaturile marii pe care ea le cunoscuse cat fusese sub ape. Aceasta poveste, zic ei, e adevarata si  nu mai e nimic de adaugat."

...

Am incercat a talmaci cat mai bine povestea de mai sus. Talmacire doar de limba vorbita ori scrisa... Limba inimii va spune fiecaruia ceea ce este de spus. Si asa cum zic si povestitorii - inuitii care o transmit copiilor lor - nu mai e nimic de adaugat.

.

... Doar desenul povestii, asa cum l-a gasit Ajnanina (gracias!)


.
Si cuvintele astea, tot de la Ajnanina, care pot face cate un fir spre intelegere. Cateva din multele fire...


,,si tot asa veti pescui in apa adanca; si tot ceea ce veti prinde va fi urias; veti aduce prada acasa, dar deasupra oaselor trebuie sa cantati cantecul vietii"

,,caci in ceea ce numim realitate, pescuim doar in apropierea malului, iar daca ceea ce prindem ne depaseste, taiem undita"

"... iar celui ce are curajul sa ceara totul, intregul, i se va darui ceea ce cere."
.

marți, 31 august 2010

Focul sacru. Primii pasi in transformare - tema practica

.


Prima data cand am intalnit Wilkanina, focul sacru, a fost in Peru. In buricul pamantului, pe lacul Titicaca, in insula Amantani. Acolo a fost primul contact... Foarte arzator...
Ne-am tot imbratisat dupa aia, de nu ne mai opream din dat din aripi...

Dupa asta au urmat alte si alte focuri...

Povestind despre dansatorii focului, mi-am dat seama ca poate unii vor sa stie cum este asta, arderea...
Iata aici cum se poate face acasa - una din variante.

Intai, alegem un moment anume in care ne facem timp pentru noi. Daca e sa fie la luna noua sau luna plina, e si mai bine. Dar... nu importa prea mult cand, conteaza cum...

Prima - prima din toate e intentia. Acea pornire de a limpezi, de a curata, pe de o parte, si de a creste, pe de alta.
Puteti face separat: o intalnire cu focul pentru eliberat si curatat si o alta pentru crescut semintele voastre...
Oricum ar fi, important e cum ...

Cand sunteti gata, luati o lumanare mica intr-o farfurioara - sau daca stati la curte, puteti face chiar un foc.






Se pregatesc hartie si chibrituri.
Se pune totul undeva, in ceea ce ar fi mijlocul unui cerc. Puteti marca cercul cu pietre, daca sunteti in curte. Acasa, in apartament, ar fi mijlocul unui covor sau daca nu, un loc aparte, unul care sa va fie sacru. Nu conteaza prea mult unde lucrati, important e cum...

Se deschide apoi spatiul sacru. Aici aveti o deschidere, facuta "ca la carte".

Daca nu intelegeti engleza, nu-i nimic... Practic, se cheama vanturile de sud, de vest, de nord si de est, Mama Pamant  si Tata Soare, cu Bunica Luna si Verii Stele si Marele Spirit ... Se cheama sa vina la focul sacru, sa ajute arderea ce va urma.

Apoi se aprinde focul. Acesta, focul sacru, va arde ceea ce dorim sa lasam, va creste ceea ce dorim sa crestem...
Aprindeti asadar lumanarica sau focul de lemne.
Priviti-l cateva clipe, sa il simtiti, sa il cunoasteti, sa va cunoasca... Focul vostru launtric se va destepta, se va uni cu flacara sacra.

Apoi stabiliti intentia:
Inati, de a lasa ce vreti sa lasati. Tot ce va impiedica sa va bucurati de viata, de voi insiva, de tot ce este. Toate fricile, durerile, dezamgirile, lipsa, abandonul, orice fel de nu pot, nu-s bun, nu sunt in stare... Si mai ales pe nu sunt iubit si nu merit... Veti sti. Cand veti umbla adanc in suflet, sa scotociti, simpla intentie atinsa puternic si curat, in timp ce stati acolo in genunchi langa foc, va scoate tot ceea ce va fi de scos si de ars.

Acum aveti doua variante: ori scrieti toate pe o hartie, ori fiecare pe cate o hartiuta mica. Cum va e mai potrivit. Nu conteaza cate hartii scrieti, conteaza cum...
Dpa ce terminati de scris - fie o "piedica", o "lipsa", fie toata lista, suflati. Suflarea voastra trece in bucata de hartie ceea ce simtiti. De plida : nu sunt iubit/iubita - simtiti ce simtiti cand ati atins asta si suflati neiubirea in hartie.
Ori, cand faceti lista pe o singura hartie, suflati in lista parcurgand fiecare cuvant sau propozitie si simtind...

Pe urma dati hartia focului Ardeti-o complet, lasand cenusa sa cada in farfurie. Daca faceti foc afara, puneti doar hartia in foc asigurandu-va ca arde de tot.

Faceti asa pana goliti sacul de "defecte", "probleme", 'lipsuri", "dureri"...

Apoi treceti la partea a doua: Ce vrem. Ce vrem sa crestem in noi. Poate bucuria de a implini un vis (sau mai multe), poate o relatie, poate o calatorie, poate darul de a dansa sau de a scrie sau curajul, limpezimea mintii sau forta trupului sau pacea sufletului... Orice face parte din ceea ce vreti si ce v-ar trebui, dupa cum credeti voi, ca sa realizati ceea ce vreti. Aici sunt calitati care se cresc si vise, viziuni, proiecte. Nu o sa cresteti bani, de pilda, ci o sa cresteti prosperitate, bunastare.
La fel ca si in prima parte, suflati in hartie starea. Cum va simtiti plini de curaj? Cum va simtiti alaturi de cel iubit/cea iubita? Vedeti un pic in viitor, vedeti realizarea si simtiti-o.

Oferiti-va timp si rabdare cu voi, sa puneti cat mai mult din stare, apoi suflati. Spiritul va prinde respirul (adica tot spiritul), Universul va sti, va primi...
Apoi ardeti si astea.

Focul va arde si va transforma in implinire ceea ce ati intentionat.Cu cat sunteti mai clari si mai fermi si mai "simtitori", cu atat e mai limpede toata lucrarea asta alchimica...

Cand sunteti gata, multumiti focului. Priviti-l un pic, sa il simtiti, sa va simta. Sa simtiti cum va simte.

Apoi hraniti-va cu puterea focului sacru: plimbati mainile prin flacari - cat mai aproape de ele, adica - cu intetia de a prinde focul in palme, si apoi duceti palmele aproape de corp, magaind foarte apropae de piele, ca si cum ati depune focul

- in pantec - pentru actiunea corecta, potrivita
- in mijlocul pieptului - pentru simtirea corecta, adica iubirea
- in mijlocul fruntii - pentru gandirea clara, viziunea limpede

Cu acestea trei "zone" luminate si imputernicite de foc (trup, suflet, minte) veti realiza ceea ce v-ati propus: sa va eliberati de ceea ce ati lasat, sa va bucurati de roadele creatiei voastre...

Daca ati folosit lumanarica, adunati frumusel cenusa si presarati-o undeva pe pamant. Acesta are rol de a macera si de a rodi.
Daca ati facut foc in curte, ideal e sa-l lasati sa se stinga de la sine. Nu-l doborati cu apa... Focul e viu.
Aveti asta in vedere cand pregatiti lemnele. Veti sti cat timp veti avea de vegheat pana la stingere...

In final, mai multumiti o data focului. Apoi inchideti spatiul sacru, eliberand cele patru vanturi - "Mergi in lumina, mergi in pace!" -, multumind Mamei Pamant si Tatalui Soare, cu Bunica Luna si Verii Stelari, si Marelui Spirit.

Puteti face aceasta lucrare transformatoare de cate ori doriti. Puteti face cresterea puterii in cele trei centre de putere - pantec, inima, cap - in fiecare seara, folosind flacara unei lumanari. Veti observa in timp schimbarile, in ceea ce faceti - actiunea corecta -, in ceea ce simtiti - iubirea din care faceti, - si in ceea ce ganditi - mintea ascutita si viziunea clara.

Si poate ca in timp veti ajunge sa simtiti dragostea focului si placerea de a atinge flacarile... Veti simti viul lui. Poate veti gasi mai des bucurie in viata si putere de a va echilibra la momentul alegerilor sau in fata unor tulburari. Nimic nu este degeaba. Si tot ce conteaza este cum...

Si apoi... adica tot timpul,
Pasiti in Frumusete!
.

luni, 23 august 2010

Mesaje. Vulturul si Condorul

.

.
.

.