Povestea Femeii-Care-Naste-Toate-Animalele

Femeile alea doua se imbatau cu cafea. Stiau bine sa-i scoata de acolo, dintre fuioarele aromelor, dulceata si amarul care legau simturile unul intr-altul. Placerea gustului deschidea alte si alte placeri, curse usor, picur cu picur, pana in calcaie si mai jos, mai departe, mergand in radacini, in pamant, acolo unde se intalnesc pana la urma povestile nisipurilor, marilor si muntilor, cu flori si pomi si arbori de cafea din toata lumea.
Undeva inauntru plusatiile placerii faceau loc ametelii de bine.
Fara fum, fara foc, doar cu aroma cafelei poti face multe. Sau cu o frunza. Sau cu un cantec.
Femeile alea doua insa alesesera sa se imbete cu cafea.
Una din ele se pregatea sa-si lepede o piele. Ca sarpele care iese din teaca, se-nnoieste si lasa in urma vechile cicatrici luate pe pantece in tarasul de pana atunci.
Femeia aceea marunta cauta in fundul cestii povestea in care sa paseasca. Cealalta privea si asculta. Asculta asa cum se face ascultarea: cu tot.
In ceasca erau mai multe istorii. Plecari, intoarceri, legari si rupturi. De ales... Doar una din ele, doar una, acum.
- Una sa fie. Asta.
- Ce este?
- Povestea stergerii. A lui "fara rost". A lui "esti degeaba". Ori mai bine: "nu esti."
- Cum a venit?
- Cu desiratul facutului. N-am stiut, n-am putut, nu mi-a mers. Aia nu, aia nu...
Care da in des-fiintare. La ce bun? Ce sunt in lume? O frunza, o frunza sa fi fost si tot... Luce verde, se leagana, hraneste... poate e hrana pentru o omida. Dar eu? Nici macar verde n-am fost...
- Fara rost, zici. Asta sa fie. Haide.
Femeia cea mare o asternu pe cea mica in stratul de iarba. Acolo, sub cer, vantul, lumina si iarba, pamantul si piatra sunt tovarasi de drum. Si prieteni.
Si calatoria incepe. Incet, femeia cea mica se lasa sa intre in povestea lui "fara rost". Incet, cu grija, caci cioburile atator neprimiri si nedari sunt acolo, taie picioarele goale ale calatorului pornit in cautarea lui insusi. Dar suflarea risipeste si cioburi si rani si trece si prin piatra si peste ape. Usor, femeia isi vede faptura schimbandu-si pe "cum este ea".
Incet, cea "fara rost" intra in apele lacului de munte. Se scufunda acolo, sa spele tot ce a fost si n-a fost, sa-si gaseasca noua poveste, sa se curete de toate umbrele.
Apa se inchide peste capul ei, se face limpede, ca si cum intr-adevar femeia cea mica nici nu ar fi fost.
Doar ca acolo... Acolo, dedesubt, sub ape, micuta faptura se sufoca. Nu din astuparea narilor, ci de clocotul dinauntru. Se rasuceste in ea, se ridica prin pantec, prin piept, o putere care o trage in sus. Se mareste deodata, se lungeste, se-ntinde... Din apele lacului se sparge in sus o faptura noua cu plete negre si lungi.
Femeia tasneste din ape cu capul pe spate, cu ochii la cer. Striga puternic de zguduie muntele. Ridica un brat si cu lama cutitului de argint taie adanc in piept. Sa iasa clocotul urias dinauntru. Despicatura se mareste, se taie si pantecele. In picioare, cu fata in sus, femeia deschide marginile taieturii ca pe o haina. Si din ea incep sa iasa in lume: un cal, o pantera, o pasare cu pene curcubii, un iepure, un cocor. Si un sarpe, da, si un sarpe. Si inca, si inca... Din ea ies o multime de animale. Trec repede peste apa si se risipesc care-ncotro, in padure, umpland-o de viata. Si se tot revarsa, iara si iara, alte fapturi...
Intr-un tarziu, femeia micuta, culcata in iarba, se-ntoarce din poveste. Ochii se deschid incet si soarele din cer recunoaste soarele dintre gene.
- E multa lumina azi...
- Foarte multa. Vezi? Cum vezi acum?
- Vad mai bine. Mult mai bine, mai clar.
- Ai gasit rostul?
- Gasit. Sunt plina. Sunt plina si oricat ar iesi, tot sunt. Sunt Femeia-Care-Naste-Toate-Animalele. Cu tot ce inseamna ele. In limba povestilor, limba inimii...
- Si acum?
- Si acum... O sa le vars in lume. Fiecare, cu puterea sa. Vor fi povesti de putere. Si cine stie ce va ma fi...
- Va mai fi. Odata traita revarsarea, vei avea multe paduri de umplut. Lumea inca e setoasa de povesti. Mai cu seama de astea, de putere. Vezi tu, fiecare isi are atatea piei de lasat, atatea innoiri de facut... Oamenii vor, umbla, cauta, scurma...Drumul le este deschis si il vad cand intra in poveste. Sa faca vazut drumul, asta e rostul povestitorilor.
Asta e rostul tau.

Aburii noi ai altei cafele adusera iara pe cele doua langa masuta de brad. Peste camp, rispitele fuioare ale aromei purtau cu ele, imbogatite, aroma placerii celor ce gustau...
.
Femeia asta sunt eu. Povestea, ca si toate povestile poposite aici, e adevarata. Am facut calatoria si am gasit rostul.
Asa cum am promis atunci celei ce ma insotise in drumul prin umbra, am scris-o. Am scris Povestea Femeii-Care-Naste-Toate-Animalele.
.